Despre relația între părinți în momentul divorțului,...

... în cazul în care unul din părinți este paranoia

6 octombrie 2018

Introducere

Această scurtă prezentare este urmarea precedentei, despre relațiile dintre părintele paranoiac și copiii săi ; nu voi mai reveni aici asupra descrierii și proceselor generale pe care le-am descris la subiectul patologiei paranoiace.

O să aprofundez aici consecințele paranoiei asupra părintelui protector al copilului, și riscurile suferite de el și de copil, mai ales în caz de dezacord în ceea ce privește custodia copilului.

În caz de despărțire/divorț: risc mare

Situațiile de despărțire/divorț cu un paranoiac prezintă un mare risc pentru soț și pentru copilul rezultat din această relație.

Soțul, mai ales dacă e inițiatorul despărțirii, este catalogat de către paranoiac în categoria « persecutorilor ».

De amintit că paranoia funcționează în modul proiectiv, adică paranoiacul inversează tot : este vinovat dar celălalt e desemnat vinovat, el e persecutorul, dar celălalt e desemnat ca persecutor, el e periculos dar celălalt e desemnat ca fiind periculos.

În cazul despărțirii/divorțului, chestia e flagrantă, cu atît cu cît paranoiacul scenarizează idei de erotomanie, în delirul său, datorită despărțirii. După psihiatrul De Clérambault [1], erotomania se desfășoară în trei faze :mai întii subiectul are speranța de a fi iubit, după aceea se simte demoralizat datorită absenței gesturilor de iubire din partea celuilalt, și în cele din urmă se naște sentimentul de ranchiună.

Deci miza divorțului și a custodiei copilului va fi « răzbunarea » și ranchiuna va hrăni părintele paranoiac, ranchiuna pe care nu o va afirma ca atare, bineînțeles, pe lîngă instituții, ca să poată manipula mai ușor,se prezintă ca părinte « salvator » și « perfect » și tată/mamă « care suferă că e victima că nu vede copilul și căruia îi vrea binele » față de celălalt « părinte rău »(în realitate părintele protector). Sunt persoane foarte convingătoare, care dau iluzia și par ireproșabile în comportamentul lor, pînă la un stadiu în care pînă și profesioniștii pot uita loviturile și traumatismele psihologice. Părintele protector pierde din credibilitate pe măsură ce procedura avansează, pentru că îndrăznește să denunțe un bărbat/femeie care are aparență respectabilă.

În aceste condiții, copilul devine miza delirului și părintele protector, devine un « sabotor » care va trebui eliminat prin toate mijloacele, în același timp paranoiacul manipulează pentru a oferi ocazia de fațadă pe lîngă profesioniști și instituții.

Astfel, părintele paranoiac va acuza celălalt părinte nu numai de persecuție, ba chiar de a produce vătămare copilului, de a fi un pericol pentru copil. El se va afișa ca fiind « salvatorul » care știe cel mai bine care e binele copilului, și care va încerca să îl elimine pe părintele protector, aliindu-se cu instituțiile, prin procedee manipulatoare, și în fața căruia instituțiile sunt în general oarbe, manipulate de contagiunea delirantă care caracterizează această boală mintală (numai profesioniștii experimentați în această patologie sunt în general capabili să o identifice).

Hărțuirea sistematică a ex-soțului

Celălalt părinte e perceput ca fiind persecutor, și pentru ca paranoiacul să aibă un pic de liniște psihică, îl va hărțui ca fiind persecutor (inclusiv pe căi judiciare) pînă la anihilare sau pînă a îl omori. El poate să facă rău copilul, să îl maltrateze, pînă la trangresiune sexuală,în scopul unic să distrugă pe celălalt părinte.

Caracteristica decompensării paranoiace este trecerea la acțiune : șantaj cu suicid, tentativă de suicid, sau violențe asupra celuilalt, pe căi ocolite, hărțuire, crimă .

E clar că în cazul despărțirii/divorțului, și încă o dată zic, riscul este foarte mare, dacă despărțirea nu e inițiativa părintelui paranoiac, ea antrenează prin ea o rană narcisistă insuportabilă pentru el, ex-soțul și copiii sunt în pericol de hărțuire, de persecuții diverse, de lovituri /răni, violuri/sau de moarte. Ex-soțul este țintit în mod deosebit și copilul va fi mijlocul de a atinge ex-soțul, « obiect fetiș », care trebuie smuls cu orice preț celuilalt, chiar dacă e distrus.

Nu trebuie să ne incredem în aparența calmă și netedă pe care părintele paranoiac o lasă în fața diverselor instituții insărcinate cu evaluarea situației.

Transformarea copilului în fetiș în «lupta de moarte »

Amintesc ce am spus în precedentul raport :

« Un părinte paranoiac reprezintă un pericol real pentru copiii săi, care e sporit în cazul divorțului, de o parte pentru că ex-soțul nu mai poate face “tampon” (persoană terță) și de altă parte, pentru ca despărțirea este un factor de decompensare, paranoiacul nu poate tolera ca soțul să se “dezlipească“ de el.

În cazul despărțirii, copiii luați ostateci, într-un mod manipulator, și din cauza proiecției, părintele paranoiac acuză pe celălalt părinte de « manipulare », de « alienare mintală», de « pericol » pentru copil . Justiția va fi manipulată și va comite greșeala de a spune că e vorba de un “conflict părintesc” numai că în realitate, e vorba de hărțuirea de către părintele paranoiac a părintelui protector, pe căi judiciare ».

Și dacă părintele paranoiac iși dă seama ca nu obține cîștig de cauză în Justiție, și că, copilul îi « scapă», el poate deveni violent. Va trăi ca și cum copilul este « manipulat » de către ex-soțul, considerat « persecutor », și iși va inventa misiunea să îl « salveze » de « pericol ». Și dacă copilul exprimă o oarecare veleitate de independență în fața delirului părintelui paranoiac, acesta va accentua represaliile, intimidările, și trecerea la acțiune, supunînd pe recalcitrant, o dată epuizate resursele de manipulare și seducție, în caz de eșec. El nu va înceta să denigreze celălalt părinte în fața copilului, inventează fapte care nu s-au produs niciodată, semănînd îndoiala pe lînga instituții, și se va prezenta ca fiind victimă pe lînga profesioniști, la care va incerca să stîrnească empatia [2].

Profilul revendicativ este cel mai periculos dintre profilurile paranoiace, cu deliruri procedurale, certărețe, nu încetează niciodată sa solicite Justiției să i se restabilească « dreptul lui ».

Amintesc că paranoia e o nebunie « rationalizantă » care nu se reperează așa ușor, la prima vedere, contrar delirului de persecuție de tip paranoid al schizofreniei. Astfel, doar profesioniștii experimentați pot să nu se lase manipulați de aparența ratională a delirului paranoiac, deci e esențial, în caz de diagnostic psihiatric al paranoiei, să se conștientizeze periculozitatea acestei boli mintale, chiar dacă ea creaza o iluzie pe lîngă nespecialiștii aceastei psihopatologii.

Chestiunea de custodie a copilului este pusă din punctul de vedere al puterii : cel care are custodia, a « cîștigat », copilul fiind instrumentalizat și simbolizat, fără să se țină seama de nevoile lui, în această ură pe care paranoiacul o are impotriva celui/celei care are curajul să îl înfrunte.

Trebuie subliniat că în funcție de clinici, majoritatea paranoiacilor sunt bărbați. Deci e mai frecvent ca părintele paranoiac să fie un bărbat care folosește mijloace colosale, pentru a se prezenta ca fiind un tată salvator, și perfect, cerînd custodia totală și eliminînd mama din rolul ei important și protector al copilului.

În cazul copilului mic, nu e rară situația, cînd întîlnim un tată paranoiac care cere o custodie alternată a bebelușului, acuzînd mama de a fi « fuzională » cu copilul (e un pic normal, nu ?, la vîrsta asta, dealtfel, bebelușul are nevoie sa fie fuzional cu mama lui la vîrsta asta !), fără nici cea mai mică considerație pentru nevoile copilului, considerat ca obiect, pe care tatăl îl încredințeaza unui membru al familiei sale (cel mai des maică-sii) în momentul în care are custodia copilului, în loc să se ocupe de copil !

De asemeni, acești tați paranoiaci acuză mama de a fi « alienantă » cînd de fapt ei sunt cei care alienează, desconsiderînd nevoile psihice ale copilului. Ei invocă bunăstarea copilului, si în același timp nu au nicio grijă că strică orice reper, ritmurile și obiceiurile copilului, locul de școlarizare, ceea ce îl securizează, istoria lui, de rupere a oricărei legături cu mama. Nu ține absolut cont de cuvîntul copilului, care cel mai des e hărțuit și obligat să scrie declarații sau să spună lucruri care sunt contrare cu ce gîndește, atunci cînd ele acuză pe părintele paranoiac.

Realizăm atunci că instituțiile preiau ștafeta acestor presiuni, și ne intrebăm asupra disfuncțiilor acestei patologii mintale care are astfel de consecințe pe plan colectiv, în procesele profesionale.

Din cauza convingerilor delirante care lansează aceste acuzații, acești paranoiaci ajung să antreneze multă lume în urma lor : ei nu se îndoiesc și această convingere delirantă se impune ca un « adevăr ».

In ceea ce privește cei (rari) care nu se lasă manipulați, ei trebuiesc eliminați, persecutați (inclusiv profesioniștii ), prin diferite moduri de hărțuire, de intimidare și de evitare.

Într-o negare totală a realității și a alterității, părinții paranoiaci cer cel mai des custodia totală și elimină celălalt părinte din rolul său părintesc, pe care îl califică de « periculos », fără să aducă cel mai mic element de dovadă, pe baza interpretării delirante și care va trebui verificată sistematic și